Dintre cele 13.000 de specii de plante care s-au răspândit în jurul lumii de la începutul colonialismului în secolul al XV-lea, troscotul japonez este considerat de specialiști deosebit de invaziv și aproape imposibil de stârpit.
Planta a evoluat într-unul dintre cele mai dure medii de pe Pământ, iar acum oamenii de știință încearcă cu disperare să găsească o modalitate de a o distruge, scrie BBC.com.
Dacă acestui invadator i s-ar permite pur și simplu să se întindă după bunul plac, ar putea invada rapid toată Marea Britanie – cu excepția zonelor umbrite unde sunt copaci, spune Dan Eastwood, profesor de bioștiințe la Universitatea Swansea din Țara Galilor.
Îndepărtarea completă este extrem de dificilă și, în esență, ar implica săpatul la cel puțin 5 m adâncime și aruncarea întregului pământ, ca și cum ar fi radioactiv. Dacă ceva rămâne în urmă, se poate întoarce din nou și din nou – regenerându-se din cele mai mici fragmente chiar și după 20 de ani după ce pare că a dispărut.
Un studiu a constatat că troscotul japonez ar putea să recrească dintr-un fragment de rădăcină care are doar 0,3 grame.
„Poate crește din nou, chiar dacă pare moartă”, spune Kevin Callaghan, directorul Japanese Knotweed Specialists, o companie cu sediul în Londra, dedicată eradicării acestei plante.
Pe lângă faptul că o monocultură de buruieni înalte de 3 metri nu este ideea tuturor despre grădina perfectă, infestarea cu troscot japonez poate avea și consecințe financiare catastrofale.
În fiecare primăvară, în timp ce vârfurile sale asemănătoare sparanghelului își fac drum în sus prin sol, mii de de terenuri de pe tot globul devin la fel de verzi ca frunzișul său.
În Marea Britanie, prezența unei singure tulpini în curtea unei case poate reduce instantaneu cu aproximativ 5-15% din valoarea imobilului și poate determina multe bănci să refuze un credit ipotecar.
Se știe că planta chiar face proprietăți întregi complet lipsite de valoare.
Cum a ajuns troscotul japonez în Europa
La 9 august 1850, Kew Gardens din Londra a primit un pachet surpriză prin poștă. Darul, nesolicitat, conținea o serie de plante neobișnuite și o notă care dezvăluie identitatea misteriosului binefăcător - Philipp Franz Balthasar von Siebold, un medic și botanist german.
Von Siebold se întorsese recent de pe teritoriul japonez Dejima, unde a petrecut 6 ani. A fost singurul punct de contact pe care țara l-a avut cu lumea exterioară în perioada izolaționistă Edo, când Japonia și-a închis granițele străinilor timp de peste două secole.
Ca medic renumit, von Siebold a avut un acces fără precedent la o serie de contacte din Japonia și le-a folosit pentru a-și răsfăța pasiunea pentru plante - a avut oameni care colectau exemplare din toată țara. Dar după o vizită rară în interiorul țării, și un incident nefericit care a implicat o hartă interzisă – pe care oficialii locali au găsit-o în bagajele sale – în cele din urmă i s-a cerut să plece.
Așadar, von Siebold a împachetat aproximativ 2.000 de plante și s-a întors în Europa. Transportul includea un arbust magnific, întins, găsit în Asia, inclusiv în Japonia, Taiwan și Coreea de Sud, unde era apreciat pentru utilizările sale în medicina tradițională și, în mod ciudat, ca legumă.
Când sunt gătiți, lăstarii săi proaspeți au o aromă acidulată, proaspătă, asemănătoare cu rubarba. În scurt timp s-a născut „von Siebold & Company” din Leiden – o afacere specializată în vânzarea de plante din Orientul Îndepărtat, cu sediul în Olanda. Și de la început, troscotul japonez a fost una dintre plantele lor vedetă.
Încă din 1847, Societatea de Agricultură și Horticultură din Utrecht a acordat o medalie de aur acestei plante ornamentale noi și interesante, iar un singur lăstar costa inițial de 500 de ori mai mult decât Glicina - acea plantă cățărătoare romantică, îndrăgită astăzi pentru florile mov și tulpinile răsucite și lemnoase.
În această epocă victoriană a vastelor proprietăți, oamenii bogați au fost încântați de o plantă japoneză care ar putea umple rapid spațiul și să confere o anumită grandoare tropicală. Aglomerările mari pe care le forma erau deosebit de utile pentru stabilizarea dunelor de nisip, hrănirea animalelor și protejarea pământului de vânt, în timp ce frunzele sale decorative puteau fi adăugate la buchetele ornamentale.
Troscotul japonez a fost un succes – și în doar câteva decenii, și-a afundat adânc rădăcinile în pământul din Oceania, America de Nord și o mare parte din Europa. Multe dintre aceste pâlcuri din secolul al XIX-lea există și astăzi, exact în aceleași locații în care au fost plantate. Se spune că planta supraviețuiește atât grădinii, cât și grădinarului. Potrivit lui Eastwood, această popularitate timpurie este primul indiciu al puterilor sale formidabile de invazie.
Încă din 1856, catalogul de vânzări al companiei „von Siebold & Company” din Leiden a remarcat cu dezinvoltură că troscotul japonez este „ineradicabil” – o caracteristică pe care aparent o considerau ca un beneficiu.
Într-un loc de cercetare din Philadelphia, s-a descoperit că plantele produc până la 150.000 de semințe în fiecare an per tulpină - dintre care majoritatea s-au dovedit a fi viabile. Deci, deocamdată, oamenii de știință speră doar că această posibilă nouă eră de coșmar a descendenților de troscot nu se va întâmpla prea curând.
Şi se pare că nu e singura plantă de coşmar! Eastwood este dispus să parieze că următoarea mare problemă va fi anemona japoneză. Cu flori roz, violet sau albe în formă de farfurie, pe tulpini subțiri, această plantă este populară pentru că adaugă culoare grădinilor la sfârșitul verii. Dar, ca și în cazul troscotului japonez, se poate răspândi ușor în subteran și poate prelua rapid controlul.
