Inteligența artificială ar putea în curând să decodeze „limbajul balenelor”, printre alte forme de comunicare, însă ceea ce are natura de spus s-ar putea să nu fie o surpriză.
Charles Darwin a sugerat că oamenii au învățat să vorbească imitând cântecul păsărilor: primele cuvinte ale strămoșilor noștri ar fi putut fi un fel de schimb interspecii.
Cursa pentru a traduce ceea ce spun animalele se intensifică, cu promisiunea unor recompense uriașe și a unui loc în istorie. Fundația Jeremy Coller a promis 10 milioane de dolari cercetătorilor care reușesc să descifreze codul. Aceasta este o cursă alimentată de Inteligența Artificială generativă; modelele mari de limbaj pot analiza milioane de înregistrări ale vocalizărilor animalelor pentru a descoperi gramaticile ascunse. Majoritatea proiectelor se concentrează pe cetacee deoarece, la fel ca noi, învață prin imitație vocală și, tot ca noi, comunică prin aranjamente complexe de sunete care par să aibă structură și ierarhie, a scris David Farrier într-o analiză în The Guardian.
Cașaloții comunică prin coduri – secvențe rapide de sunete, fiecare durând doar o miime de secundă. Proiectul Ceti (Cetacean Translation Initiative) folosește AI pentru a analiza aceste coduri și a dezvălui misterele limbajului acestor balene. Există dovezi că animalele își așteaptă rândul, folosesc sunete specifice pentru a se referi una la alta și chiar au dialecte distincte. Ceti a izolat deja un sunet care ar putea fi o formă de punctuație și speră să vorbească „baleneză” încă din 2026.
Bariera lingvistică dintre specii deja pare accesibilă. Luna trecută, Google a lansat DolphinGemma, un program AI pentru traducerea limbajului delfinilor, antrenat pe 40 de ani de date. În 2013, oamenii de știință care foloseau un algoritm AI pentru a sorta comunicarea delfinilor au identificat un nou sunet în interacțiunile animalelor, pe care l-au recunoscut ca fiind un sunet pe care anterior îl asociaseră cu algele sargassum – primul caz documentat în care un cuvânt trece de la o specie la vocabularul nativ al alteia.
Perspectiva de a vorbi „delfineză” sau „baleneză” este irezistibilă. Și se pare că și animalele sunt la fel de entuziaste. În noiembrie anul trecut, oamenii de știință din Alaska au înregistrat o „conversație” acustică cu o balenă cu cocoașă numită Twain, în care au schimbat un tip de apel și răspuns numit „whup/throp” cu animalul, timp de 20 de minute. În Florida, s-a descoperit că un delfin pe nume Zeus a învățat să imite sunetele vocalice A, E, O și U.
Dar în entuziasmul nostru nu trebuie să uităm că alte specii deja depun mărturie elocventă despre impactul nostru asupra lumii naturale. O planetă vie este una zgomotoasă. Recifurile de corali sănătoase pocnesc și trosnesc de viață. Dar peisajele sonore pot decădea la fel ca ecosistemele. Recifurile degradate sunt deșerturi tăcute. Din anii 1960, transportul maritim și mineritul au crescut zgomotul de fundal în oceane cu aproximativ trei decibeli pe deceniu. Cântecul balenelor cu cocoașă ocupă aceeași bandă de frecvență joasă ca dragarea în adâncime și forajul pentru metale rare esențiale dispozitivelor electronice. Ironic, exploatarea mineralelor de care avem nevoie pentru a comunica anulează vocile balenelor.
Cântecele balenelor cu cocoașă sunt performanțe vocale incredibile, uneori durând până la 24 de ore. „Cântec” este un termen potrivit: par să includă fraze cu rimă, iar compozițiile lor călătoresc cu ele prin oceane, evoluând într-un proces numit „revoluții de cântec”, unde un nou ciclu îl înlocuiește pe cel vechi. Aceste cântece sunt esențiale pentru migrație și sezonul de împerechere. Dar în peisajul sonor tot mai zgomotos de azi, cântecul balenelor este acoperit de zgomot și chiar redus la tăcere – la până la 1,2 km de navele comerciale, balenele cu cocoașă încetează să cânte decât să concureze cu zgomotul.
În traducerea interspecii, sunetul ne duce doar până la un punct. Animalele comunică printr-o gamă largă de semnale vizuale, chimice, termice și mecanice, trăind în lumi perceptive foarte diferite de a noastră. Putem oare înțelege cu adevărat ce înseamnă sunetul pentru animalele care folosesc ecolocația, pentru care undele sonore pot fi traduse vizual?
Ecologistul german Jakob von Uexküll a numit aceste lumi impenetrabile „umwelten”. Pentru a traduce cu adevărat limbajul animalelor, ar trebui să pătrundem în umwelt-ul acelei specii – iar atunci, ce s-ar imprima din noi asupra ei, sau invers? „Dacă un leu ar putea vorbi”, scrie Stephen Budiansky, revizuind celebra afirmație a lui Wittgenstein din „Investigații filosofice”, „probabil că l-am putea înțelege. Doar că nu ar mai fi leu.” Ar trebui deci să ne întrebăm cum ne-ar putea schimba pe noi dialogul cu alte ființe.
A vorbi cu o altă specie ar putea semăna foarte mult cu a vorbi cu viață extraterestră. Nu e o coincidență că Ceti amintește de Seti – Institutul de Căutare a Inteligenței Extraterestre al NASA. De fapt, o echipă Seti a înregistrat schimbul „whup/throp”, pe baza ideii că învățarea limbajului balenelor ne-ar putea ajuta dacă vom întâlni vreodată extratereștri inteligenți. În filmul lui Denis Villeneuve, „Arrival”, extratereștrii asemănători balenelor comunică printr-un limbaj în care distincția dintre trecut, prezent și viitor dispare. Pentru Louise, lingvista care traduce limbajul, învățarea „heptapodei” îi ridică mintea din timpul liniar într-o realitate în care trecutul și viitorul îi sunt la fel de accesibile.
Filmul menționează teoria determinismului lingvistic a lui Edward Sapir și Benjamin Whorf – ideea că experiența noastră asupra realității este codificată în limbaj – pentru a explica acest lucru. Ipoteza Sapir-Whorf a fost respinsă la mijlocul secolului XX, dar lingviștii au susținut ulterior că ar putea conține un sâmbure de adevăr. Vorbitorii de pormpuraaw din nordul Australiei se referă la timp ca mergând de la est la vest, nu înainte sau înapoi ca în engleză, făcând timpul inseparabil de relația dintre corpul lor și pământ.
Cântecele balenelor sunt născute dintr-o experiență a timpului radical diferită de a noastră. Balenele cu cocoașă își pot proiecta vocile pe kilometri întregi de apă deschisă; cântecele lor traversează cele mai largi oceane. Imaginează-ți valul de trăire oceanică pe care plutesc astfel de sunete. A vorbi „baleneză” ne-ar extinde simțul spațiului și timpului într-un cântec planetar. Mi-aș imagina că am gândi foarte diferit despre poluarea peisajului sonor marin atât de neglijent.
Când contează cu adevărat, suntem perfect capabili să înțelegem ce are natura de spus; problema este că alegem să nu ascultăm. Oricât de incredibil ar fi să purtăm o conversație cu o altă specie, ar trebui să ascultăm mai bine ceea ce ne spun deja.