Tokyo are milioane de clădiri, dar niciuna ca Arimasuton. Cele patru etaje de beton contorsionat încadrează o dezlănțuire de console zimțate, grinzi care ies în afară, ferestre asimetrice și uși cu forme ciudate. Ca un adolescent rebel, clădirea stă printre blocurile moderne și fade din Mita, un cartier din Tokyo cunoscut cândva pentru reședințele seniorilor samurai și pentru templele budiste. Arhitectul Keisuke Oka o construiește cu mâinile lui de 21 de ani, scrie The New York Times.
› Vezi galeria foto ‹
Gândită să dureze peste un secol, clădirea este o respingere a arhitecturii de unică folosință din Japonia, unde construcțiile sunt demolate – iar toată vegetația de pe terenuri este smulsă – după câteva decenii de utilizare. Este, totodată, o dovadă a încăpățânării unui singur om. La începutul acestui an, clădirea a obținut certificarea finală de siguranță din partea municipalității, ceea ce a marcat sfârșitul lungului șantier.
„Marile orașe ale lumii au construcții ridicate de oameni care și-au dedicat viața unor proiecte individuale – Palatul Ideal al lui Ferdinand Cheval sau Turnurile Watts ale lui Simon Rodia – și m-am gândit că și Tokyo ar trebui să aibă așa ceva”, a spus Oka, în vârstă de 61 de ani.
Vizitatorii intră printr-o ușă imensă de fier, convexă, și se trezesc într-un spațiu care pare să se bucure de propria neterminare. Structura este din beton brut, presărat cu metal oxidat, lanțuri care atârnă, armături și schele.
Pereții interiori sunt decorați cu motive care merg de la vițe-de-vie la forme geometrice, obținute prin presarea în beton a unor caserole de mâncare.
În podea există, intenționat, o deschidere largă care duce spre subsol, iar aproape jumătate din clădire este un gol deschis, străbătut de grinzi arcuite. Acolo, pereții sunt împodobiți cu forme care par inspirate din pânzele cubiste.
Parterul este gândit ca spațiu comercial, iar cele trei etaje superioare ca spațiu de locuit. La etajul al doilea se află un dormitor, iar la al treilea, o sufragerie cu o bucătărie mică. În spatele clădirii, o scară grosolan cioplită urcă amețitor, ca într-un desen de Escher, pe lângă rame de ferestre în zigzag, stâlpi înclinați și sticle turnate în beton. Ferestrele dau spre un zgârie-nori nou și strălucitor din vecinătate, numai sticlă și unghiuri drepte. Arimasuton pare antiteza lui.
„În timp ce majoritatea arhitecturii moderne din Tokyo folosește sticla, plăcile metalice și placările ceramice ca principale mijloace de expresie, clădirea Arimasuton folosește doar beton aparent”, a declarat arhitectul Terunobu Fujimori, 79 de ani, directorul Muzeului Edo-Tokyo. „Construind-o el însuși, Oka reușește să se exprime în moduri variate și în mod liber. Din aceste două motive, a devenit una dintre cele mai reprezentative clădiri din beton din Japonia modernă”.
Structura reflectă parcursul neobișnuit al lui Oka. Crescut în sudul Japoniei, a devenit obsedat de arhitectură încă din adolescență și își amintește că își petrecea fiecare minut liber schițând clădiri. În timpul studiilor la Școala de Arhitectură Takayama, însă, unul dintre profesori i-a spus să ia o pauză de un an de la arhitectură, pentru că lucrările lui erau lipsite de inspirație.
Rămas fără o direcție la Tokyo, a decis să accepte invitația de a se alătura unui grup dedicat butoh-ului, forma de dans de avangardă cunoscută pentru interpreții săi atletici, sumar îmbrăcați și vopsiți în alb pe tot corpul. Experiența i-a deschis ceva.
„La început, mentorul meu de butoh mi-a spus că mă gândesc prea mult”, a povestit Oka. „Apoi am învățat să improvizez și să mă surprind cu propriile mișcări. Corpul poate depăși mintea până în punctul în care distincția dintre gândurile pe care le ai în timpul dansului și expresia lor fizică se estompează. Din asta se naște o expresie nouă”.
Când a obținut în cele din urmă licența de arhitect, Oka și-a dorit să facă lucrurile în felul lui. Îmbrățișând improvizația, a început să regândească și felul în care arhitectura trece de la concept la realizare, un proces în care arhitectul și constructorii sunt de obicei separați.
Ca să umple acest gol, a lucrat pe mai multe șantiere și a învățat să facă aproape totul singur, de la montarea schelelor la tâmplăria pentru cofraje și la montarea armăturilor.
„Nouăzeci și nouă la sută dintre arhitecții japonezi învață la universitate”, a spus Taro Igarashi, 59 de ani, istoric al arhitecturii la Universitatea Tohoku. „Oka este cu siguranță neconvențional, iar clădirea Arimasuton este aproape miraculoasă, având în vedere cât timp a durat construcția și arhitectura dură a orașului Tokyo, bazată pe demolare și reconstrucție”.
Clădirea are deopotrivă admiratori și critici.
„E o pacoste, e periculoasă, strică priveliștea – n-are nimic bun”, s-a plâns pe X scriitorul și comentatorul media Noriya Usami. „Ar fi groaznic ca vecina ta să fie în construcție timp de 12 ani”, a intervenit Noriko Tanaka, o altă scriitoare. „Ar fi zgomot și totul ar fi mereu acoperit de praf, nu?”
Armăturile și schelele aparente îi dau clădirii un aer precar, dar ea nu a suferit nicio pagubă la cutremurul cu magnitudinea 9 din 2011, care a devastat nord-estul Japoniei.
Unul dintre aspectele cele mai remarcabile ale clădirii este faptul că a fost făcută de mână și este durabilă. Bazându-se pe experiența sa de meseriaș, Oka a construit-o cu unelte manuale și prin încercări repetate.
Unul dintre obiectivele lui a fost ca clădirea să dureze secole, așa că a folosit un beton cu un conținut redus de apă, pentru o rezistență suplimentară. Este mai greu de lucrat, dar îi conferă structurii o soliditate care, potrivit lui Oka, îi va permite probabil să mai stea în picioare și peste 200 de ani.
Totuși, piedicile au fost numeroase. Inițial, Oka credea că lucrările vor dura doar trei ani, nu decenii. În 2009, când un mare dezvoltator imobiliar i-a cerut să elibereze terenul, inclus într-un plan de reamenajare a cartierului, s-a opus vehement și a strâns sprijin public prin intermediul rețelelor sociale.
În cele din urmă, a acceptat un compromis, iar structura a fost ridicată pe șine și mutată cu aproximativ 12 metri, o manevră complexă care a adăugat milioane de dolari la cost.
Oka a ajuns practic falit, iar căsnicia cu soția lui, care ajutase la finanțarea proiectului, s-a destrămat, încheindu-se cu o separare în urmă cu cinci ani și cu un divorț anul acesta. Restul construcției l-a finanțat cu bani de la mama lui și din vânzarea de obiecte promoționale Arimasuton.
În perioada în care lucra pe șantiere, Oka s-a îmbolnăvit din cauza formolului din panourile de placaj folosite la cofraje și a fost internat cu probleme neurologice.
Ca să evite alte probleme de sănătate în timpul proiectului Arimasuton, a fost nevoit să învelească panourile în plastic, ceea ce a avut efectul neașteptat de a lăsa modele aleatorii în beton. A preluat ideea și a dus-o mai departe, adăugând motive animale și vegetale.
„La început voiam ceva simplu și poligonal, ca la Tadao Ando, dar apoi mi-am dat seama că aceste modele erau niște decorațiuni interesante”, a spus Oka. „M-a făcut să cred că arhitectura și meșteșugul ar putea fi din nou unite, așa cum erau înainte de artistul renascentist Leon Battista Alberti, care a creat o tendință majoră, continuată mai târziu în modernism: separarea rolurilor de proiectant și constructor”.
O echipă de colaboratori care s-a tot schimbat de-a lungul anilor – arhitecți, meșteșugari, muzicieni și artiști – l-a ajutat să-și pună viziunea în practică, dând o mână de ajutor la turnarea betonului și la realizarea ferestrelor, ușilor și a altor elemente de mobilier făcute la comandă.
Unul dintre ei a fost artistul de manga Hideki Arai, cunoscut pentru lucrări precum „The World Is Mine”. Când a fost invitat să deseneze o scurtă manga despre clădire, s-a documentat despre proiect și a simțit dorința de a-l cunoaște pe Oka. A găsit povestea constructorului atât de captivantă încât l-a ajutat la construcție și a transformat-o într-o bandă desenată de 50 de pagini.
„Am început să cred că Oka, gândurile lui și povestea lui sunt necesare în vremurile pe care le trăim”, a declarat Arai, în vârstă de 63 de ani. „Aspectele improvizate, care nu sunt rezultatul controlării totale a lucrurilor într-un mod îngâmfat, sunt minunate. M-a surprins și viziunea de a-ți imagina viitorul peste 200 de ani fără să știi cum va fi folosită clădirea”.
Deocamdată, Oka se concentrează pe finisarea interiorului, unde încă sunt mai multe unelte de construcție decât mobilă și dotări moderne. După aceea, plănuiește să se mute acolo și să închirieze parterul ca spațiu comercial. În cele din urmă, vrea să lase clădirea posterității, poate ca muzeu sau galerie.
„Mă bucur că această lucrare a intrat în viața mea”, a spus el. „Sper să mai dureze încă 150 de ani după ce eu nu voi mai fi”.