Înghețat timp de nouă luni pe an și situat la 800 de kilometri distanță de următorul oraș, satul Ittoqqortoormiit din Groenlanda oferă o perspectivă fascinantă asupra vieții la capătul lumii pentru cei suficient de curajoși și rezistenți la frig să o viziteze.
În această lume tot mai interconectată, experiența izolării absolută este rară. Fotograful Kevin Hall a relatat pentru BBC cum trăiesc oamenii într-unul dintre cele mai izolate locuri din lume. El s-a încumetat la o expediție fotografică unică în viață în Ittoqqortoormiit unde a fost martor al vieților localnicilor și în același timp a simțit pe pielea lui izolarea absolută de restul lumii.
› Vezi galeria foto ‹
Ittoqqortoormiit (se pronunță: it-ockor-tormit) este un sat cu 370 de locuitori, situat deasupra Cercului Polar Arctic, la latitudinea de 70 de grade nord și la aproximativ 800 de kilometri de cel mai apropiat oraș.
Casele colorate ale satului sunt înghesuite între cel mai mare parc național la nord și cel mai mare sistem de fiorduri din lume la sud. Nu există drumuri până în Ittoqqortoormiit. Cei care vor să ajungă acolo trebuie să călătorească cu elicopterul, barca (vara), snowmobilul sau unul dintre cele două zboruri săptămânale către aeroportul Nerlerit Inaat, aflat la aproximativ 40 de kilometri distanță: unul din Islanda și celălalt din vestul Groenlandei.
Peisajul este unul înghețat. O întindere sălbatică uriașă, unde locuiesc urșii polari, boi moscați și milioane de păsări marine care își fac cuiburile pe aisberguri.
Timp de nouă luni pe ani, sătenii sunt complet izolați. Localnicii inuiți din Ittoqqortoormiit traversează marea înghețată cu sanii trase de câini ca să vâneze.
Satul și-a sărbătorit centenarul în 2025, dar în ultimii ani, populația a început să se micșoreze. Unele studii arată că sunt cu 35% mai puțin locuitori în sat decât erau în 2006. Din ce în ce mai mulți tineri aleg să plece în alte orașe pentru studii sau pentru alte cariere decât cele de vânători.
Mai mult, pe măsură ce încălzirea globală se intensifică și SUA discută tot mai des despre achiziționarea Groenlandei, Ittoqqortoormiit s-a trezit în prima linie atât a schimbărilor climatice, cât și a tensiunilor geopolitice.
„Excursia mea de iarnă în Ittoqqortoormiit nu a fost doar o aventură care m-a forțat să ies din zona mea de confort; a fost una dintre cele mai provocatoare experiențe pe care le-am avut vreodată.
După ce am zburat de la Reykjavík la Nerlerit Inaat, am petrecut cinci zile pe banchiza polară, la temperaturi care au coborât până la minus 40 de grade Celsius. Am călătorit cu sănii trase de câini, am dormit în corturi și în mici adăposturi ale vânătorilor (fără paturi, apă curentă, încălzire sau facilități sanitare) și am parcurs în viteză 45 de kilometri cu snowmobilul, printr-o furtună de zăpadă care a redus vizibilitatea la zero, cu rafale de vânt de 80 km/h.
În cele din urmă, această experiență s-a dovedit a fi mult mai mult decât o expediție fotografică, oferindu-mi o perspectivă rară asupra vieții într-unul dintre cele mai izolate locuri de pe Pământ. Mi-a dezvăluit, de asemenea, cât de greu le este ultimilor locuitori din Ittoqqortoormiit să își adapteze tradițiile adânc înrădăcinate la o lume aflată în schimbare rapidă”, a scris jurnalistul.
Botezul gerului
Călătoria lui Kevin Hall în Ittoqqortoormiit a fost organizată de renumitul fotograf Joshua Holko, care a discutat cu toți ghizi inuiți locali, Åge Danielsen și Manasse Tuko, să îi transporte pe el și alți doi jurnaliști cu săniile lor trase de câini, de la aeroportul Nerlerit Inaat până la Ittoqqortoormiit.
Scopul expediției era ca cei trei să surprindă în fotografii unele dintre cele mai spectaculoase și austere peisaje polare de pe Pământ.
Primul contact cu această lume de gheață a fost fur.
„În prima noapte, ne-am instalat tabăra în corturi mici, în apropierea aeroportului, în condițiile în care temperatura era de minus 30 de grade Celsius și continua să scadă.
După ce au tăiat codul congelat cu un fierăstrău, așa cum ar tăia un tâmplar lemnul, și l-au fiert într-o oală cu apă obținută din topirea gheții, Danielsen și Tuko ne-au anunțat că cina era gata. Codul a fost excelent, deși avea multe oase, însă noi eram mai preocupați de ceea ce ne aștepta.
Nu mai experimentasem niciodată un asemenea frig, iar în timp ce ne pregăteam să înnoptăm, vântul puternic lovea corturile, iar câinii urlau când vulpile arctice și, poate, urșii polari treceau prin apropiere.
Pe măsură ce temperatura continua să scadă, picioarele au început să mi se încordeze și să mă doară. A fost, într-adevăr, un botez al gerului”, a scris jurnalistul.
Simboluri naționale
A doua zi, după micul dejun, ghizii inuiți au pregătit proviziile. „I-am urmărit în timp ce transformau cu îndemânare săniile goale în platforme pe patine, încărcate cu genți, lăzi frigorifice, cutii pentru aparate foto, hrană pentru câini și multe altele. Au legat cu pricepere toate lucrurile cu frânghii, demonstrându-ne abilități despre care ne-au spus că se transmit din tată în fiu”, a povestit jurnalistul.
În următoarele șase zile, cei 12 câini de sanie din Groenlanda repartizați fiecărei sănii au transportat încărcături de peste 450 de kilograme și au alergat din răsputeri până la 25 de kilometri pe zi.
Aceste animale numite „qimmiit” în limba inuiților, kalaallisut, sunt o rasă de talie mare, asemănătoare husky-ului. Se crede că au fost aduși din Siberia în Groenlanda în urmă cu aproximativ 1.000 de ani de strămoșii direcți ai inuiților, populația Thule, și reprezintă un adevărat simbol național al Groenlandei.
„Nu numai că sunt o parte importantă a culturii inuite și a legăturii acesteia cu pământul, dar, după cum aveam să descoperim curând, aveau și avantajul de a fi mult mai silențioși decât snowmobilele, ceea ce ne sporea șansele de a fotografia animalele sălbatice sau, în cazul lui Danielsen și Tuko, atunci când nu ne erau ghizi, de a le vâna”, a spus jurnalistul.
Creaturi preistorice
Într-o dimineață, povestește junalistul, în timp ce luau micul dejun un ghid le-a făcut semn să se uite în direcția munților. Când s-au uitat, pe o creastă îndepărtată, se aflau patru boi moscați.
„Cu o greutate de până la 400 de kilograme, aceste animale cu aspect preistoric, cu coarne scurte care le ieșeau din obraji și blană lungă, neagră și cafenie, fluturând în vântul puternic, erau la fel de impresionante pe cât erau de fotogenice.
Am coborât din sănii și ne-am apropiat cu mare precauție, deoarece Holko ne-a avertizat că aceste relicve ale Epocii Glaciare pot fi sperioase și agresive: dacă te miști prea repede, fug, iar dacă te apropii prea mult, atacă în viteză.
După o oră în care am fotografiat aceste animale uriașe, ele au început să urce mai sus, spre trecătorile montane, poate știind că sunt considerate o delicatesă locală în Ittoqqortoormiit”, a relatat jurnalistul.
Vânătoarea, o tradiție ancestrală
În cea de-a treia zi a expediției, Danielsen i-a invitat pe fotografi să petreacă două nopți în locuința sa, poziționată strategic pentru a vedea urșii polari pe banchize.
„Cabana albastră, vopsită în culori vii, era suficient de mare pentru a găzdui o canapea mică, un scaun, o chiuvetă, o sobă și o raritate: o toaletă pe care te puteai așeza. Însă cel mai izbitor element era cârligul mare pentru tranșarea animalelor, care atârna de tavan.
Acesta ne-a amintit că, deși Danielsen acceptase să fie ghid pentru a-și suplimenta veniturile, vânătoarea era pasiunea, profesia și tradiția sa moștenită din strămoși”, a spus fotograful.
Vânătorii nu au voie să vândă carnea, blana sau pielile animalelor pe care le ucid, nici să le exporte în cazul boilor moscați. Carnea și blana pot fi folosite doar pentru a asigura hrana și îmbrăcămintea familiilor, așa cum se întâmplă de generații întregi.
Danielsen le-a explicat fotografilor că și tatăl lui a fost vânător, la fel ca bunicul lui, și că speră că și fiul lui cel mic le va urma exemplul.
Acesta le-a arătat imagini cu urșii polari pe care el și tatăl lui i-au ucis. Din cauza încălzirii globale, urșii polari și-au schimbat rutele de migrație, apropiindu-se de comunități precum Ittoqqortoormiit și reprezentând un pericol real atât pentru oameni, cât și pentru ei înșiși.
Sculpturile de gheață ale naturii
„În timp ce săniile alunecau peste zăpadă și gheață, eram uimit de peisajul și liniștea care mă înconjurau.
Lumina era magică, cu o atmosferă cețoasă și misterioasă, iar razele blânde ale soarelui mângâiau banchiza în nuanțe de albastru. Am trecut pe lângă aisberguri impunătoare și formațiuni de gheață compactată, sculptate de natură în adevărate opere de artă. Era un paradis pentru fotografii de peisaj.
Noaptea, întunericul era deplin, fără poluare luminoasă, iar în nopțile senine de toamnă și iarnă, aurora boreală dansează în mod regulat pe cer.
Chiar și acest fenomen, cunoscut local sub numele de arsarnerit („cei care se joacă cu mingea”), are o legătură cu vânătoarea, deoarece se crede că luminile sunt sufletele copiilor care se joacă cu un craniu de morsă”, a continuat jurnalistul.
