(Ne)poziţionarea clară a României în campania din Libia a fost criticată pe plan local, însă incertitudinea planează şi la nivel internaţional. Franţa vrea să conducă operaţiunea alături de Anglia, britanicii vor comandă NATO, Turcia se opune intervenţiei organizaţiei nord-atlantice, Liga Arabă - a cărei susţinere a reprezentat un ingredient important în adoptarea rezoluţiei ONU - bate în retragere după ce a aflat că "no fly zone" înseamnă de fapt bombardamente, Germania îşi retrage navele din Mediterană ca "să facă loc" fregatei româneşti, Chinei şi Rusiei parcă le pare rău că nu au folosit dreptul de veto. Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU este ambiguă, spun experţii, iar asta a creat impresia că se pot întâmpla multe lucruri. Nedorite. O debandadă guvernează operaţiunea militară din Libia şi toată lumea aşteaptă să vină americanii.
O aşteptare îndreptăţită dacă luăm în considerare faptul că SUA au realizat două treimi din totalul de 336 de zboruri operative de la începutul ofensivei. Capacitatea militară a SUA este superioară celei a aliaţilor, iar pe cea a opozanţilor din nordul Africii o face să pară a non-combat. Este ca şi cum ai trimite un tanc să se lupte cu triburile amazoniene sau piloţii de vânătoare americani să se lupte cu MIG-urile româneşti. Barack Obama a anunţat însă că acţiunea militară din Libia a Washingtonului va fi limitată ca timp, pentru că războaiele lungi din Irak şi Afganistan au devenit o "povară imensă" pentru trupele americane. Povara este şi a lui, pentru că Obama era văzut ca un nou tip de preşedinte american, unul care urma să întrerupă linia militară a predecesorilor săi. Iar implicarea în Libia dăunează deja relaţiilor cu Rusia. În istoria recentă au existat cazuri în care trupele străine au ajutat la înlăturarea unui dictator în numele umanităţii: acţiunea Tanzaniei în Uganda, a Ugandei în Rwanda sau a Vietnamului în Cambodgia. Niciuna din aceste acţiuni nu a creat controverse serioase la nivel internaţional, pentru că este ridicol ca cineva să sugereze că Tanzania, Uganda sau Vietnam erau motivate de dorinţa unei dominaţii regionale sau chiar globale. Prin contrast, războiul purtat de Rusia în Georgia a fost întâmpinat de o reacţie puternică din Vest, în ciuda discriminării populaţiei din Oseţia de Sud de către Tbilisi. Vestul a simţit că alături de intenţiile nobile, Moscova căuta să îşi păstreze influenţa în regiunea ex-sovietică. Acum s-a întors roata, pentru că nimeni din Rusia nu crede sincer în altruismul americanilor când vine vorba despre misiunea din Libia. Ci dimpotrivă, toţi se gândesc la o dominaţie în ţările musulmane. Adică exact ce nu îşi dorea Obama, care a încercat să se ascundă în spatele unei responsabilităţi comune pentru ca SUA să nu fie văzute ca intervenind unilateral într-o altă ţară musulmană.
Miza petrolului din zonă este exclusă de unii comentatori, pentru că ţările implicate aveau deja înţelegeri avantajoase cu Libia, chiar dacă întotdeauna este loc şi de mai bine. Care este aşadar miza finală? Muammar Gaddafi conduce Libia de peste 41 de ani într-un mod dictatorial. Dacă Vestul ar fi fost îngrijorat cu adevărat de crimele împotriva opozanţilor, atunci ar fi acţionat mai din timp şi nu ar fi permis numeroase crime împotriva civililor. Dar acţionează abia acum, după ce forţele anti-guvernamentale din Libia, inspirate de acţiunile similare din Tunisia şi Egipt, par să fi luat o atitudine fermă. Dacă lui Muammar Gaddafi i s-ar permite să zdrobească încă o dată opoziţia, mişcările pro-democratice din toată lumea musulmană s-ar răci. Revoluţia arabă s-ar stinge. Iar SUA şi partenerii lor au nevoie de cât mai multe "puncte" - Yemen, Bahrain - pentru a se califica la etapa următoare: Mahmoud Ahmadinejad. Iran. Programul nuclear.
Americanii se retrag în umbră şi îi lasă pe europeni să le facă jocurile. Sarkozy a răspuns prezent, dar restul ţărilor nu vor să îl lase să arunce zarurile. NATO se asigură doar de un embargo al armelor. Operaţiunea "Odyssey Dawn" (Zorii Odiseei) se transformă încet-încet în "Odyssey Dusk" (Amurgul Odiseei). Un război pe care nimeni nu vrea să îl comande.
