La trei ani după ce și-a pierdut soțul și fiul în implozia submersibilului Titan, Christine Dawood încearcă să transforme cea mai mare tragedie din viața sa într-o șansă de a-i ajuta pe alții. Într-o carte lansată recent, în care povestește cele 96 de ore în care a sperat că cei doi vor fi salvați, femeia dezvăluie coșmarul așteptării, lupta pentru recuperarea rămășițelor lor și trauma care i-a afectat grav sănătatea. Acum, pregătește deschiderea unui centru dedicat tratării traumelor, în Marea Britanie, convinsă că nimeni nu ar trebui să treacă singur prin suferință, potrivit CNN.
O excursie care s-a transformat într-o tragedie
Totul a început în timpul pandemiei de COVID-19, când Christine Dawood a văzut pe Instagram un videoclip cu submersibilul Titan, construit pentru a transporta turiști la epava Titanicului, pe fundul Oceanului Atlantic.
„Mi-am spus pur și simplu: «Este fals»”, își amintește ea.
Soțul său, Shahzada Dawood, a fost însă fascinat de idee și a insistat să afle dacă experiența era reală. Familia a apelat la serviciul de concierge de lux Quintessentially pentru organizarea călătoriei, fără să știe că excursia avea să se încheie cu una dintre cele mai mediatizate tragedii din ultimii ani.
› Vezi galeria foto ‹
Trebuia să coboare ea în adâncuri, dar i-a cedat locul fiului
Inițial, Christine trebuia să coboare alături de soțul său, deși amândoi sufereau de claustrofobie. În cele din urmă, i-a cedat locul fiului lor, Suleman, în vârstă de 19 ani, pentru ca tatăl și fiul să trăiască împreună o experiență memorabilă.
Tânărul era interesat de Titanic încă din copilărie și construise chiar un model Lego al celebrului vas. Mama sa spune însă că aceasta era doar una dintre numeroasele lui pasiuni, alimentate de călătoriile educative pe care familia le făcea în întreaga lume.
La 18 iunie 2023, Shahzada și Suleman au urcat la bordul Titanului, alături de exploratorul britanic Hamish Harding, expertul în explorări subacvatice Paul-Henri Nargeolet și Stockton Rush, fondatorul companiei OceanGate, care construise submersibilul.
Christine și fiica sa i-au privit plecând de pe nava Polar Prince, care coordona expediția.
„Îmi făceau cu mâna și zâmbeau, apoi au plecat. M-am bucurat pentru ei.”
La scurt timp după începerea coborârii, legătura cu submersibilul s-a pierdut. Christine avea să petreacă următoarele patru zile așteptând o veste, agățându-se de speranța că soțul și fiul ei erau încă în viață.
Patru zile în care a sperat că îi va revedea
În primele ore după dispariția Titanului, echipajul Polar Prince a încercat să o liniștească. I s-a spus că pierderea comunicațiilor ar putea fi normală și că submersibilul ar putea reveni la suprafață. Între timp, echipele de salvare au început căutările în Atlantic.
Christine era tot mai îngrijorată de rezervele limitate de oxigen, însă continua să creadă că cei doi puteau fi salvați. Pentru a rezista incertitudinii, și-a impus să trăiască oră cu oră, de la o informare la alta, fără să se gândească la posibilitatea că soțul și fiul său ar fi murit deja.
„Nu aveam nevoie să intru și eu în criză. Simțeam că ne descurcăm, că avem planuri pentru a-i aduce înapoi. Dacă aș fi intrat în panică, nu aș fi ajutat misiunea de salvare, nu i-aș fi ajutat pe cei care încercau să le vină în ajutor și, cu siguranță, nu m-aș fi ajutat nici pe mine.”
Pe 22 iunie 2023, Paza de Coastă a SUA a anunțat descoperirea unor resturi ale Titanului, în apropierea epavei Titanicului. Submersibilul suferise o implozie catastrofală, iar toate cele cinci persoane aflate la bord muriseră instantaneu.
„Este cea mai bună variantă a celui mai rău lucru care se poate întâmpla”
Pentru Christine, faptul că moartea fusese imediată a reprezentat o consolare dureroasă, în comparație cu scenariul de care se temuse cel mai mult: acela că soțul și fiul său ar fi rămas în viață, dar ar fi murit din lipsă de oxigen înainte de a putea fi salvați.
„Este cea mai bună variantă a celui mai rău lucru care se poate întâmpla”, spune ea.
După tragedie, Christine a trebuit să facă față unei presiuni mediatice intense. A fost criticată pentru că nu și-a exprimat durerea în modul în care unii oameni se așteptau și a încercat să se ferească de camerele de filmat.
Întoarcerea acasă a fost însă cel mai greu moment. Nu avea trupurile celor dragi, ci doar bagajele lor, pe care le-a pus în camera lui Suleman și pe care nu a reușit să le privească timp de mai multe luni.
Nouă luni pentru a primi rămășițele soțului și fiului său
După pierderea celor doi, Christine a fost nevoită să ducă o luptă birocratică extrem de dificilă pentru recuperarea rămășițelor lor.
Dezastrul avusese loc în ape internaționale, nava de pe care fusese coordonată expediția era canadiană, iar operațiunile de salvare fuseseră conduse de americani. Rămășițele fuseseră transportate într-un port canadian, în timp ce familia locuia în Marea Britanie.
Procedurile de identificare au prelungit așteptarea. Chiar și cu ajutorul unui avocat, Christine a avut nevoie de nouă luni pentru a primi rămășițele soțului și fiului său, în două cutii mici.
„A trebuit să se asigure că ADN-ul era separat corect, astfel încât să nu primim părți de la altcineva. Iar apoi, la un moment dat, am primit în sfârșit mesajul. Numărul zborului. Erau în drum spre casă.”
În paralel, anchetele au scos la iveală probleme grave legate de siguranța Titanului și de modul în care OceanGate își desfășura activitatea.
Un raport publicat în 2025 de comisia de investigație a Pazei de Coastă a SUA a identificat deficiențe în proiectarea, certificarea, întreținerea și inspectarea submersibilului. Ancheta a constatat, de asemenea, că OceanGate nu analizase anomaliile structurale observate după o coborâre din 2022 și a criticat cultura organizațională a companiei, descrisă drept toxică.
Concluzia raportului a fost că cele cinci decese puteau fi prevenite.
Christine spune că, după tragedie, unul dintre investigatorii care au discutat cu ea a încercat să o ajute să nu se lase copleșită de regrete și de întrebările despre deciziile luate înaintea expediției.
„Șeful anchetei mi-a spus: «Nu aveai cum să știi».”
Femeia consideră acum că industria turismului ar trebui să fie supusă unor reguli mai stricte, în special în cazul experiențelor care presupun riscuri extreme. Ea spune că a avut încredere în serviciul de concierge tocmai pentru că se aștepta ca profesioniștii să verifice siguranța excursiei.
Trauma i-a afectat sănătatea și a împins-o spre un nou început
În urma tragediei, Christine a dezvoltat probleme grave de sănătate. S-a confruntat cu vertij, vedere încețoșată și dificultăți de mers, simptome pe care le asociază traumei psihologice. Starea sa era atât de precară, încât nu a putut călători în SUA pentru audierile publice privind dezastrul, organizate în septembrie 2024.
În cele din urmă, a apelat la o clinică privată din Germania, specializată în medicina psihosomatică, unde a petrecut două luni. Experiența a ajutat-o să întrerupă cercul vicios al suferinței și al problemelor fizice.
„Fără acea experiență, aș putea fi acum într-o secție de psihiatrie.”
Această perioadă a determinat-o să își regândească viitorul. Christine, care are studii de psihologie și lucrează ca life coach, pregătește deschiderea unui centru dedicat vindecării somatice și tratării traumelor în Marea Britanie. Proiectul ar urma să fie inaugurat până la începutul anului 2028.
Pentru ea, inițiativa reprezintă mai mult decât un proiect profesional: este o modalitate de a transforma experiența personală într-un sprijin pentru cei care se confruntă cu pierderi și traume.
„Uneori mă trezesc acum, iar primul meu gând nu mai este durerea, ci altceva. A fost o realizare profundă: pot să mă gândesc și la altceva. Vreau să-i ajut pe oameni. Nu cred că durerea pierderii ar trebui trăită în singurătate.”
Între durere, amintiri și dorința de a merge mai departe
Christine nu își dorește să fie consumată de furie. Deși familia lui Paul-Henri Nargeolet a intentat un proces împotriva OceanGate, iar ea spune că a fost invitată să se alăture unor acțiuni în justiție, a ales să nu facă acest pas, pentru a-și proteja echilibrul emoțional.
„Nu vreau să fiu consumată de furie. Vreau să mă pot uita la fotografiile lor și să zâmbesc.”
Femeia spune că nu a primit niciodată vești din partea OceanGate, nici măcar condoleanțe oficiale.
În schimb, a găsit alinare în natură. Face plimbări lungi prin Surrey Hills, la sud de Londra, și prin pădurile din apropierea locuinței sale. Marea îi oferă, de asemenea, sentimentul unei legături cu Shahzada și Suleman.
Uneori, încă are impresia că cei doi vor intra pe ușă. Dacă vede un tânăr îmbrăcat într-un hanorac roșu, tresare pentru o clipă, crezând că este Suleman. Plimbările cu câinele său, Stig, au ajutat-o să proceseze trauma, iar în timp a început să călătorească din nou, inclusiv în Canada, unde a vizitat prieteni.
Zborul deasupra Atlanticului de Nord a rămas însă o experiență dificilă.
„A fost foarte, foarte inconfortabil.”
„Oamenii sunt întotdeauna fascinați de tragedii”
Cartea sa a atras atenția multor oameni fascinați de povestea Titanicului și de tragedia submersibilului. Pentru Christine, interesul publicului reflectă o atracție profundă față de evenimentele tragice.
„Ei bine, este o tragedie, nu-i așa? Cred că oamenii sunt întotdeauna fascinați de tragedii. Pierderea vieții într-un mod nenatural stârnește întotdeauna fascinație, nu-i așa? Suntem programați să preferăm cele mai sângeroase povești.”
Pentru ea, însă, povestea nu se rezumă la dezastru, la anchete sau la imaginile care au făcut înconjurul lumii. Este povestea soțului și fiului pe care i-a pierdut, a unei dureri pe care nu o va putea șterge niciodată și a efortului de a-și construi o viață în care suferința să nu fie singurul lucru care contează.