„Îmi plac locurile care nu sunt evidente. Îmi plac orașele cu istorii complicate, cu arhitectură care nu este întotdeauna minunată și cu un simț palpabil de transformare și schimbare. Îmi plac mai ales orașele cu o viață civică care nu se învârte în jurul meu, ca turist. Și așa, m-am gândit că aș vrea Bucureștiul”, a notat Ann Abel.
În amplul reportaj, autoarea spune despre „Parisul Estului”, recunoscut cu un secol în urmă „pentru arhitectura Art Nouveau și Art Deco în stil francez și viața culturală vibrantă”, că a cunoscut transformări „brutale” în secolul XX, din cauza războiului, a regimului comunist, dar și a devastatorului cuntremur din martie 1977.
„Orașul a pierdut o mare parte din acea grandoare. A fost înlocuit cu ceva mai interesant: un amestec de rămășițe Art Nouveau – cum ar fi vechile vile care se întind pe bulevarde largi la nord de centrul orașului, parcuri elegante construite în jurul unor lacuri romantice și o replică completă a Arcului de Triumf – și comunism brutal – blocuri de apartamente.
Și apoi este Palatul Parlamentului, poate cel mai mare monument al Europei pentru conducerea greșită a comunismului și megalomania”, a notat Ann Abel.
„De fapt, Bucureștiul se simte ca un loc în care cerneala nu s-a uscat prea mult pe cărțile de istorie. Istoria niciunui loc nu este complet scrisă, desigur, dar aici, unele schimbări dramatice și revoltă au fost destul de recente.
Încă mai puteți vedea cicatricile de glonț pe clădirile din ceea ce se numește acum Piața Revoluției, unde în 1989, Ceaușescu a fost unul dintre ultimii dictatori comuniști europeni căzuți, într-o revoluție care a fost una dintre cele mai sângeroase”, a mai scris Ann Abel.
„Chiar dacă am fost fericită să mă aflu într-un oraș care nu se învârtea în special în jurul turiștilor ca mine, am fost, de asemenea, recunoscătoare că m-am aflat într-un hotel care ne-a îngrijit foarte bine”, și-a încheiat articolul Ann Abel.
