Ceva scârțâie încă din primele cadre ale filmului „House of Dynamite”: steagul american care flutură în vânt pe un fundal muzical prevestitor de rele. E un clișeu cu atât mai enervant cu cât e nelipsit în orice film de acțiune care tratează subiectul cetății democrației americane aflate sub asediu. De data asta nu mai avem „Cod Roșu” la Casa Albă ci Cod Roșu pe tot continentul: o ditamai racheta nucleară e lansată fără menajamente și, mai ales, fără niciun avertisment, asupra Americii. Nu mai ai un supererou care să înșire cadavre în drumul spre happy end, ci un întreg lanț al slăbiciunilor de pe întregul circuit de comandă. Iată o foarte apetisantă premisă pentru un thriller politic. Doar că ceea ce începe ca un foarte reconfortant film de acțiune se strică pe parcurs și dă eroare, la fel ca prețiosul scut antirachetă de la Fort Greely din Alaska, similar întrucâtva scutului de la Deveselu, și care, cel puțin în film, ratează intercepția. Și de aici începe nebunia.
„Nu, nu este nebunie, e realitate”, îi spune, la un moment dat, unui președinte stupefiat, generalul american aflat la conducerea Comandamentului Strategic al SUA.
E fix invers: ce vedem în film este o nebunie în toată regula. Practic, regizoarea Kathryn Bigelow a înlăturat toate elementele de siguranță posibile din lumea reală și a transpus în imagini cel mai aiuritor și improbabil scenariu de atac împotriva SUA.
Aproximativ 20 de minute: atât îi ia unei rachete balistice intercontinentale să străbată jumătate de glob pământesc și să lovească SUA (sau orice altă țară) venind pe deasupra Polului Nord (spoiler pentru fanii teoriei Pământului plat: da, planeta noastră e ca o minge de fotbal, nu ca o foaie A4).
Interceptarea rachetelor balistice este, efectiv, „rocket science”
Tocmai de aceea, armata americană a construit în Alaska scutul antirachetă de la Fort Greely: America se așteaptă ca astfel de atacuri nucleare să vină „de sus”, pe deasupra Cercului Polar (cea mai „scurtă” traiectorie a unei rachete, în caz că Putin se gândește să-i trimită lui Trump niște acadele cu serviciul de livrare atomic Satan-2).
Fort Greely este „fratele mai mare” al scutului antirachetă de la Deveselu. Sistemul din România este în prezent destinat interceptării rachetelor cu rază de acțiune medie și „intermediară”, în vreme ce sistemul american e dedicat exclusiv rachetelor nucleare cu rază lungă de acțiune (adică pot lovi practic orice punct de pe Glob din orice punct s-ar afla poziționate). În plus, o rachetă balistică intercontinentală are viteză mai mare („cade” de mai sus), ceea ce face ca interceptarea ei să fie mai dificilă. De fapt, cea mai dificilă.
Scenă din filmul „House of Dynamite”, în regia lui Kathryn Bigelow. Foto: Profimedia Images
Această misiune cvasiimposibilă e prezentată în „House of Dynamite” sub expresia „lovim un glonț cu un glonț”. Din film mai aflăm și șansa de interceptare a unei astfel de rachete: 61%, un procent ceva mai pretențios decât a da cu banul să afli dacă pică stema.
Pentagonul a reacționat. Conform unui document obținut de Bloomberg, militarii americani s-au cam ofuscat și au apreciat că filmul exagerează cu procentele.
Conform informațiilor publice, rata de reușită a acestor sisteme antirachetă e undeva în jur de 55%. Procentul e discutabil: unii experți au avertizat că acesta reprezintă „o medie” a tuturor testelor efectuate în ultimii 40-50 de ani și că rata de succes a sistemelor din prezent e mult mai mare. Prin urmare procentul scăzut prezentat în film nu mai e „de actualitate”.
În plus, aflăm de la aceiași experți că, în realitate, se lansează simultan cel puțin trei interceptori (nu doi, cum vedem în film), pentru a asigura astfel o rată de succes de cel puțin 90%.
Cel mai bun exemplu „pe viu” l-am avut în războiul de 12 zile dintre Iran și Israel din vara acestui an. Cu acest prilej, armata iraniană a lansat asupra Israelului un număr de 550 de rachete balistice. Dintre acestea, doar 31 și-au atins țintele, în vreme ce alte „câteva zeci” au căzut în câmp deschis, fără a provoca victime ori pagube, ceea ce indică un procent de reușită al sistemelor antirachetă de 90%. Asta e realitatea.
Da, Răul cel Mare e războiul nuclear, iar Putin, Xi și Trump sunt doar niște minioni
După confirmarea traiectoriei rachetei, decidenții americani au la dispoziție 18 minute: în acest interval trebuie lansate interceptoarele, persoanele-cheie, în frunte cu președintele, trebuie duse în buncăre și, mai ales, trebuie decisă riposta care, musai, să fie nucleară.
Doar că în film nu știm cine e autorul. Nu se știe nici măcar locul de lansare ca urmare a unei ciudate disfuncționalități a unui satelit de supraveghere (ceea ce poate însemna ori un teribil ghinion, ori un indiciu al unui atac mult mai sofisticat).
Cine a lansat racheta? este întrebarea care bântuie cele 112 minute ale peliculei despre cele 18 minute de criză a umanității.
Kathryn Bigelow (cunoscută și pentru filme de acțiune mai premiate și mai celebre precum „Hurt Locker” ori „Zero Dark Thirty”) elimină complet eroul negativ - o decizie care transformă filmul de acțiune într-o banală piesă de teatru TV.
Sau poate că, într-un fel, „inamicul”, ori „the bad guy”, este chiar războiul nuclear - cam asta ar fi ideea (oare?) filmului care poate fi urmărit în România pe Netflix. Până și cei mai puternici oameni ai celei mai puternice nații de pe lume sunt neputincioși în fața Răului cel Mare.
„Vreau ca publicul, atunci când pleacă acasă din cinematografe după ce a văzut filmul, să continue să se gândească: Ce ne facem acum?”, a spus regizoarea Kathryn Bigelow.
Păi ce să ne facem? Filmul e ilustrarea bancului celebru din perioada Războiului Rece: „în caz de atac nuclear, deplasați-vă în ordine spre cimitir”. Altminteri, e greu să faci un film de acțiune după regulile unui film de artă, cu personaje negative invizibile și finaluri lăsate în suspans „la latitudinea publicului”. E greu și, din păcate, în „House of Dynamite” se vede: filmul se termină într-un mare fâs. Bigelow nu explică de ce. Ne lasă pe noi să decidem dacă filmul e despre o catastrofă sau e o catastrofă. E 50-50, cam la fel ca rata de intercepție a scutului antirachetă.
Ideea e că, de fapt, cele 18 minute de nebunie-realitate sunt actorul principal, antagonistul, „miezul”, intriga și punctul culminant al poveștii fără de sfârșit. Not bad, not terrible, ca să folosim o replică celebră dintr-un thriller veritabil - serialul „Cernobîl”, unde Răul Suprem era la fel de invizibil (radiația), dar, reușea să treacă, prin magie cinematografică, „sticla” ecranului.
Doar că, dacă tot se inspiră din realitate (iar lanțul de proceduri și atmosfera de cetate sub asediu sunt, de altfel, fidel reprezentate), în realitate, rachetele nu au secvență de „freeze”, iar finalul (bun sau rău) se produce cu acea implacabilitate cu care trece timpul. Realitatea nu e un lux de tipul „ia să aruncăm o rachetă nucleară peste amărâții ăia și îi lăsăm pe ei să decidă cum se termină”.
Ştiri video recomandate
