O dată în plus, în locul unei dezbateri lucide și obiective – care să identifice cauzele structurale ale dezastrelor care ne lovesc periodic și să propună soluții cu efecte optime pe termen lung – se reacționează partizan, în logica în care “ai lor” sunt mereu vinovați și trebuie să facă locul “alor noștri”, mereu neprihăniți.
Și, astfel, se pierde esența: în fața unei catastrofe nu ne mai putem împărți în aceste tăberele meschine, care doar ne multiplică la infinit dezbinarea. Raportându-ne la provocările majore ale lumii în care trăim, suntem toți “ai noștri”, la fel de vulnerabili la virus, la incendiu, la nedreptățile, incompetența și abuzurile unui sistem politic blocat anacronic pe coordonatele confruntării stânga-dreapta.
Pentru a construi o societate echilibrată și prosperă, în care progresul nu rămâne doar o promisiune mereu amânată, ci o realitate care se consolidează concret, de la o zi la alta, consider că “regula de aur” a interacțiunii sociale și politice trebuie să fie solidaritatea, nu conflictul.
Iar această solidaritate se poate obține real doar dacă asumăm real ca omul, indiferent de opțiunile sale politice, este singura valoare centrală a societății, așa cum am susținut constant în doctrina umanismului pragmatic.
Știu, solidaritatea, în România, reprezintă un obiectiv generos, dar, aparent, imposibil.
Însă, învățând din experiența marilor democrații occidentale, în care economia, sănătatea sau educația nu sunt dependente de conflictele politice, putem începe și noi să ne susținem solidar și să ne îndeplinim obiectivele strategice, în loc să le irosim constant, atacându-ne reciproc.
